articol blog alexandra manolache

Mă uit la tine şi văd milioane de stele ce aş putea să le ating, să le văd şi să le descopăr. Uneori mă uit prea mult şi insistent; atunci ştiu că voi orbi, dar nu orbesc… Îmi pierd capacitatea de a distinge lucrurile pentru câteva secunde chiar dacă voi rămâne oarbă, ştiu că a meritat. Am putut să simt originile şi cerul pentru câteva secunde, am văzut Începutul prin tine, dar tu te-ai ferit gândindu-te că îmi vei face rău. Mai rău mi-ai făcut. Aş vrea să te strâng în braţe, aş vrea să văd şi eu în mine galaxii întregi, dar nu le-am văzut, deşi tu mă minţi şi îmi spui că suntem egali şi făcuţi din acelaşi material. Cine ştie, e doar în capul meu sau nu, nu voi putea afla. Nu mă pot vedea, dar nici tu nu o poţi face cu ochii mei. Mi-ar place să putem face schimb de ochi, ochelari sau lentile; eu să văd culorile aşa cum le vezi tu, iar tu să vezi natura cu ochii pe care o văd eu. Totuşi, să revenim la realitate, tu nu poţi face ceea ce pot face eu şi nici eu nu pot vedea ceea ce tu poţi. Suntem diferiţi şi totuşi ceva ne atrage. Este vorba despre aceleaşi Galaxii sau doar câteva stele, aparţinând unor Multiversuri10 diferite, ce se intersectează. Atunci când te iau de mână simt cum tot Universul se întregeşte, simt cum toate elementele noastre se reunesc. Să nu uităm de momentele în care fiecare  dintre noi generează găuri negre 11cu ajutorul cuvintelor, nişte nove12 pentru o perioadă de timp şi apoi ca şi ele, cuvintele noastre revin ce au fost, dar totuşi s-au evidenţiat, atât pentru moment, cât şi în sufletul nostru.

Nu am idee de câte miliarde de ani trăim sau cât vom mai trăi, dar ştiu că vreau să pictăm pe decorul închis al existenţei noastre energii noi şi apoi, de la cele mai mici materii ale Universului să le transformăm în ceva mai mult decât un neutron sau un proton, nici măcar o planetă nu mi-ar surâde să creăm; să fii Pluto pe lângă Jupiter naşte o energie distrugătoare, în limbaj omenesc am numi-o invidie sau competiţie. În câteva minute, tu mă trezeşti din visare şi îmi aminteşti că suntem oameni, mici creatori ce nu semnifică nimic, la fel de importanţi ca nişte fire de praf, mai mici decât ni se pare nouă o furnică… O furnică ce poate căra ceva uriaş comparativ cu ea; la fel cum noi ştim acest lucru despre ele, poate şi noi ne-am făcut evidenţiaţi cu ceva. Cine ştie, undeva, ceva, s-ar putea să ne compare cu ele, cu nişte creaturi mici ce pot săpa tuneluri întregi, aşa şi noi, nişte creaturi mai mari ce putem construi lucruri mari.

De ce să fiu un om, un corp, o materie, când pot crede  că sunt ceva ce nu se vede, când pot ştii că sunt parte din ceva  uriaş, când pot să mă încred că noi suntem strânşi legaţi unii  faţă de ceilalţi, că fără mine, poate nu ar exista remediul  cancerului, fără să am pic de noţiune legată de chimie, biologie şi toate aceste ştiinţe. Am contribuit doar existând şi asta e ceva ce mă face să mă simt mare, sau doar e o minciună pentru amorul propriu…