carte incertitudini, alexandra manolache

 

Dacă mereu ai fost interesat de autodepăşire, de înţelegerea lucrurilor care nu ţin de sfera realităţii fizice şi doreşti să cunoşti în ce constă fericirea, atunci cartea Incertitudini este soluţia potrivită pentru tine. Cele peste 100 de poveşti emoţionante, scrise dintr-o perspectivă budistă, te vor învăţa secretele unei vieţi împlinite şi totodată îţi vor prezinta obiceiurile autodistrugătoare cu care am crescut şi am fost învăţaţi să trăim.

book

30 RON

Cumpara!

cartea în format fizic

eBook

12 RON

Cumpara!

cartea în format electronic

Previzualizarea cărţii

Stâncile, barca şi marea

   Nu îmi este frică să mă izbesc de stânci, poate pentru că nu reprezint valurile temătoare, dar totodată puternice. Nu mi-e frică nici de valuri, poate pentru că nu sunt o barcă. Dar mi-e frică de nori, de ce?

   Pentru că eu sunt cel care conduce barca, totodată eu sunt stâncile şi pe deasupra, reprezint valurile. Cum poţi conduce ceva împotriva ta? Cum poţi opri un val să se spargă când stânca e singura lui emoţie? Dar cu norii cum rămâne? Sunt un nor sau cerul întreg? Eu pot aduce furtuna sau mă pot da la o parte, ca soarele să- mi lumineze valurile, barca şi stâncile. Îmi ţin în braţe barca şi pornesc cu norul ce- mi acoperă privirea. Pornesc înspre o mare înceţoşată, însoţindu- mă cu câteva bucăţi de cer, dar parcă stâncile mă urmăresc- cu cât mă depărtez de ele, cu atât se apropie mai mult de mine. Trebuie să îmi apăr barca cu orice preţ, trebuie să aduc norii aproape de apă sau să sec o mare întreagă, dar unicul obiectiv este să-mi apăr barca. Odată distrusă, cu greu va putea fi reparată, chiar dacă voi dispune de toate materialele necesare. Şi singurele vinovate vor fi acele pietroaie care stau neclintite atunci când le priveşti. Te depărtezi de ele, vin după tine, te apropii, se depărtează. Şi parcă o dată le puteam vedea atât de clar, aşa, stând cu barca mea în braţe, dar acum totul s-a sfârşit. Nici măcar nu le mai pot privi, barca îmi devine corabie din ce în ce mai grea, braţele îmi sunt slăbite, iar valurile încep să mă înghită cu totul. Am nevoie de ajutor, iar asta nu o pot contesta, am nevoie de putere, de duritate, de delicateţe totodată, am nevoie de forţă, căldură şi ceaţă. Am nevoie pentru a scăpa din acest Univers umed şi parcă prea clar.

   Mi-e dor de zilele când existam şi îmi priveam cu drag fiinţa, cu calm şi solititudine. Nu eram înconjurată de nimic, nici de nori, nici de apă, nici de pământ. Eram o idee ce doar exista. Eram un nimic într-o continuă formare, dar totodată cu o ipoteză despre viaţă. E amuzant că atunci când priveşti de jos, crezi că numai Universul tău există, crezi că toată lumea dispune de aceleaşi planuri, obiecte, fenomene. Însă, privind de sus ca o idee, observi că unul stă pe foc, încercând să-şi găsească picătura de apă, iar altul stă cu picioarele pe pământ, cu mâna în apă desenând cercuri, iar capul îi e printre nori. Poate ar trebui să învăţăm, dar bărcile, focul, apa, pământul, stâncile, cerul, nu ne învaţă, ele există, nimic mai mult, nimic mai puţin. Ele nu privesc, nu ascultă, nu vorbesc, doar simt prin simpla lor existenţă. Oamenii, în schimb, sunt contrariul lor, oamenii au uitat să existe fiind preocupaţi de Universul lor propriu, uitând să mai privească pe sus, uitând să mai închidă ochii, uitând să mai tacă, uitând să mai asculte, uitând să trăiască.

Pânze de păianjen, amprente umane

Infinit nelimitat de puncte coliniare,

Este totul construit la întâmplare?

Câte mistere ascunzi în origine

Şi de ce te-ai oprit la o margine,

Atunci când puteai recrea infinit-

Ce a pornit dintr- un lucru nedefinit.


Amprente pe aer, palma lui Dumnezeu,

De ce ai creat în natură un sinistru muzeu?

Ce fiinţă mică ţi-ai ales să te reprezinte,

Tu, cel care puteai să creezi minuni sfinte!

Te-ascunzi în picioare obscure de fiinţă

Dar să Te critic nu- mi stă în cuviinţă!


Linii simetrice, criterii de recunoaştere,

Degete în mâini de om, a doua naştere

Sau aşa-cunoscutele pânze de păianjen,

Creaţia divină pe-o pânză de oxigen,

Un mister ce trebuie aprofundat,

Cu ampremente umane le-am confundat…


Acrostih

Nimeni nu te va prezice cu exactitate,

Ei se vor teme sau în gol se vor arunca!

Cum pasărea îşi ia zborul prima dată şi

Uită de frica ce a ţinut-o în cuibul sigur,

Noi ne vom lăsa persoana veche-n spate:

Om porni la drum viteji, cu noi dictoane!

Să ne mai gândim la primejdii sau amintiri,

Care ar mai fi rostul călătoriei neprevăzute?

Unde vom merge, bun sau rău, ştim doar că

Totul va fi bine… de îndată ce vom ajunge.

Răspunsuri din natură

Ce mărinimoase sunt albinele! Verifică polenul din flori, dar dacă aceasta este lipsită de el, pleacă fără să o rănească. Unele destul de curajoase îl vor găsi în flori ce şi- l vor ascunde în adâncul fiinţei lor, iar altele se vor mulţumi cu mai mult decât au nevoie! Cea mai înaltă şi semeaţă floare, poate fi goală, pe când cea mică şi pricăjită a fost înzestrată cu mult. Natura poate lua dintr-un loc şi pune în altul, fără ca victimile să fie rănite în vreun fel. Floarea cu mult polen va fi de folos insectelor, iar cea de fără, dar cu un aspect plăcut, va trăi fiind admirată de oameni. Prima sau cea din urmă nu reprezintă decât perspectiva din care le priveşti.

Ce importanţă are culoarea, poziţia, forma sau aspectul pentru un copil ce de abia descoperă lumea? El va găsi frumuseţe în orice, un motiv de apreciere şi câte ceva special la fiecare floare, chiar dacă unui adult îi par toate la fel! Să luăm aminte la un câmp plin de floarea soarelui, după perspectiva unui adult, toate florile sunt la fel, toate îndreptate după poziţia soarelui, galbene, ce oferă acelaşi rod, însă doar un copil îţi poate atrage atenţia că una dintre ele nu este îndreptată înspre soare sau că cea din stângă e mai mică decât toate şi de ce cea din dreapta că nu are petale? Şi dacă este să ne gândim bine, până şi oamenii priviţi din depărtare seamănă ei între ei, dar asta nu înseamnă că sunt la fel, fiecare trăieşte şi există în alt mod, însă pe toţi ne leagă ceva! Până şi despre albine am putea spune că toate arată la fel şi am putea duce această extremă spunând chiar că toate fac acelaşi lucru! Ah şi cât de mult ne înşelăm! Fiecare albină are rolul ei în stup, acestea fiind împărţite după categorii: albine care încălzesc stupul, albine doici, albine de hrană, de ceară, curăţătoare, cercetaş, de ventilare, etc. Acum aţi mai putea spune că toate sunt la fel, le-aţi mai încadra într-un tipar unic, mediocru, neînsemnat?

Deşi albinele sunt mici, se vor înfinge în floare, chiar şi atunci când vântul bate cu putere. Poate vântul comunică cu ele şi le spune că este îndeajuns cât au cultivat astăzi… Scopul lor este doar unul: să găsească frumuseţe şi întrebuinţare oricărei vietăţi vegetale. Poate că ar tre bui să luăm aminte de la micile făpturi, iar când oamenii nu au să ne ofere lucrul de care avem nevoie, să nu plecăm huiduindu-i sau rănindu-i, ci să înţelegem şi să căutăm în altă parte lucrurile de care poftim! De ce nu le acordăm mai multă atenţie şi de ce nu le observăm strădania acestor minuni ale naturii? Zburând din floare în floare şi convieţuind cu altele asemenea lor, acestea îşi respectă munca şi o duc mereu la îndeplinire, poate pentru că o fac cu plăcere, cine ştie! Oare cum ne văd ele, pe noi, făpturi uriaşe ce ne temem de micul lor ac, de parcă pe noi ne-ar omorî, nu pe ele! Ne spunem adesea că un lucru neînsemnat nu are cum să schimbe ceva în lume, dar aflându-ne la o masă şi auzind o albină ce tot bâzâie pe lângă urechea noastră, ne pierdem firea! Ironic, nu?

Avem atât de multe lucuri de învăţat de la natură, dar noi alegem pur şi simplu să închidem ochii la frumuseţile ce ni se oferă zilnic, pe gratis. Tot ce ne cere această activitate de a observa este timp şi voinţă, chiar interes. Fără să credem în magie, luăm tot ce ne oferă natura ca pe ceva ce am merita. Ne concentrăm atenţia prea mult în lucruri ce nu sunt importante şi de care nu avem nevoie şi astfel ne pierdem clipe importante din viaţă făcând lucruri neimportante şi totodată plângându-ne în stânga şi în dreapta că nu ştim cine suntem cu adevărat. Priveşte mai mult pe oriunde vei trece şi natura îţi va oferi răspunsuri fără să mai dai bani în stânga şi în dreapta, doar pentru că ţi se promit reţete ce vor da rezultate doar după câteva minute!

Despre autoare

Alexandra Găbiţa Manolache este o scriitoare de ficţiune, născută pe 29 martie 1997. În prezent este studentă la Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică, specializarea Informatică Economică.

Romanul său de debut ( ,,Văpaie de octombrie") a fost publicat în anul 2014, la vârsta de 17 ani; fragmente din acesta fiind totodată publicate în revista ,, Anotimpuri literare", ediţia 2014.

A doua carte a Alexandrei Manolache (,,Incertitudini"), a apărut în 2015, la Editura Studis.