Cartea ,,Văpaie de octombrie“ are ca şi tematică principală povestea de iubire dintre cele două personaje principale: Aleksey şi Leona. Acestia trec prin incercarile destinului si totodata ne fac sa invatam importante lectii de viata, prin trairile lor.

book

30 RON

Cumpara!

cartea în format fizic

ebook

12 RON

Cumpara!

cartea în format electronic

Previzualizarea cărţii

O foaie purtată de vânt se opri pe pământul reavăn, cu slovele în sus:

Dragul meu amic,

De ce îmi vine să plâng? S-a sfârşit... Sunt atât de fericită, dar când privesc pozele acelea nenorocite simt că toată bucuria mi se inundă cu o tristeţe incurabilă. De ce nu mai sunt eu? Mi-e dor de vechea eu! Mi-e dor de vechiul tu! Nu, nu vreau să mă mai mint. Mi-e dor doar de amintirile ce au rămas filmate de retină şi apoi scrise cu un marker negru, permanent, pe tabla imaculată a sufletului. Greşesc… noi nu mai suntem ei, ah, şi lacrimile îmi distrug sufletul cald, îl fac rece şi sângerând, poate îl purifică sau poate că îl fac mai tare. Mereu când mă gândeam la tine simţeam că am înfipt un cuţit în suflet şi cineva sau ceva îmi rotea cuţitul în rană. În fiecare seară, înainte de a adormi, visam… visam la amintiri, e corect spus? Mai mult decât corect! E un adevăr! Şi astfel vizualizam cu orele un diapozitiv cu poze, amintiri, sentimente, stări, persoane, schimbări în bine şi în rău. Îmi puneam şi întrebări ca: dacă m-ai fi întâlnit acum 3 ani, m-ai mai fi iubit? Eram atât de oarbă… Se pare că e adevărată zicala: ,,Dragostea e oarbă!” Dar nu e doar oarbă, e şi surdă şi mută. Toate senzaţiile astea dispar dintr-o dată! Rămâi doar tu şi cu jumătatea ta, nimeni altcineva nu mai contează pentru voi! Devii mai bun chiar. Vezi totul dintr-un alt unghi, un unghi total necunoscut până atunci. Un unghi ce îţi arată că lumea nu este aşa de rea precum credeai. Cum se poate să fii atât de optimist în dragoste? Până când toate astea? Poate până când intervin problemele, când începi să-ţi recapeţi personalitatea inviduală. Chiar zilele trecute, după ceva timp, dădusem peste o poză cu noi. Făceam mii de poze, îţi aminteşti? Chiar dacă detestai să te fotografieze cineva, în cele din urmă ajungeai în faţa aparatului. Am observat ceva ce nu mai observasem

până atunci, aluniţa aceea! Cum e posibil să n-o fi văzut, te vedeam zi de zi, oră de oră, dar nu văzusem nenorocita aceea de aluniţă. Cum vine asta? În rest, îţi ştiam tot, sprâncenele perfect conturate, zâmbetul nesigur, ochii verzi ca iarba crudă într-o zi de primăvară, urechile în vânt, privirea caldă şi calmă … dar aluniţa, nu, dom-le! Nu e chip să n-o fi observat! Oare şi tu ai omis anumite detalii despre chipul meu? Oare şi tu îţi aduci aminte cu plăcere de tot ce a fost? Hai să ne întâlnim, să povestim ore întregi, să râdem de greşelile noastre inocente, să derulăm totul într-un loc pustiu. Vreau să zâmbim cu orele, să ne îmbrăţişăm cu anii, să ne sărutăm cu deceniile! Să-ţi simt buzele din nou, să zâmbesc de micile tale prostioare adorabile, să uit de zilele în care orgoliul nostru prima, dar dorul... Dorul acela ne omora. Nu, nu, să uit! Vreau să uit, vreau să-mi văd de viaţa mea, să uit definitiv de tine! Dar ar mai fi posibil să.. mă bucur de trecut? Nu, nu ar fi! La naiba cu ideile astea, le vreau pe amândouă! Uite că am început să vorbesc necizelat... M-am săturat! Uită-te şi tu cum suntem acum, nu suntem normali, nu ca în imaginaţia mea, ca în aspiraţiile vechi! Nu vorbim deschis şi nu râdem de micile prostioare, nu ne îmbrăţişăm, nu… Tu ascundeai ceva şi asta mă omora încetul cu încetul! Te simţeam atât de diferit, strângeam la pieptul meu un străin, dar nu, nu ţi-am spus-o! Şi când am decis să fac ceva în legătura cu asta, am fost atacată! Ce ţi-aş mai spune toate astea, dar nu mai are rost, nimic nu mai are rost! Nici cuvintele tale, nici răspunsul meu, nici lumea asta! De ce încă mai trăim dacă nu ne mai iubim? De ce oamenii ăştia au viaţă dacă nu simt nimic pentru cel de lângă, dacă tot ce contează pentru ei e o noapte de amor şi atât. E plină lumea de astfel de oameni! Îşi răsfaţă oragenele genitale, dar ei, dar sufletul lor? Până la urmă nu suntem doar nişte corpuri umblătoare, înăuntrul nostru avem ceva, este sufletul acela netrebnic care nu ne dă pace în noapte, care ne chinuie fără oprire! Aş vrea să-l scot din mine, să nu simt cuţitul acela în el… Aş vrea… atâtea. Mi-ar

fi drag să-mi spui doar tu pe nume, să fi descoperit doar tu bunătatea din interiorul meu. Eram doar un om transparent pentru cei din jurul meu, mai ştii? Dar tu… ai fost atât de norocos să descoperi că sunt mult mai mult decât atât şi din momentul acela… omule, câte ai făcut din mine, câte ai descoperit, câte am aflat şi eu despre propria persoană! Nu stiam aproape nimic despre mine, îţi închipui? Nu ştiam că pot iubi…. Apropo de asta, zâmbesc la gândul că atunci când te-am cunoscut credeam că eşti la fel ca toţi masculii, că mă vei răni, că mă vei părăsi după câteva săptămâni neacceptându-mă aşa cum sunt! Dar nu a fost aşa, după un timp, descoperisem că simt ceva mai mult pentru tine… Nu puteam să accept mizeria asta, îmi impuneam să nu te iubesc, realizezi? Îmi impuneam! Dar dragostea asta s-a luptat cu atâta ardoare cu mine! Şi tot ea a câştigat. Ce a câştigat? De ce lupta? De ce te-am cunoscut? De ce te-am iubit? De ce, de ce, aş putea continua toată noaptea cu întrebările astea fără sens. Uite încă una bună, de ce te-am urât? Oh, credeai că nu te-am urât niciodată, că tot timpul te-am iubit? Te-ai înşelat amarnic, îţi spun! Cât te-am urât, aş vi vrut să nu te întâlnesc niciodată, să fii una cu pământul, să dispari de pe meleagurile astea, să nu mai exişti! De fapt şi eu mă uram, eu însămi! De asemenea, mă vroiam moartă căci mă durea atât de tare arma aceea în piept, mă dureau toate lacrimile încinse, îmi ardeau obrajii, semănau cu picături de lavă în ocean. Poate dacă eram morţi, nu ne mai aminteam toate astea… Sau poate ne-am fi întâlnit acolo, în adâncurile ascunse, ferite de ochii curioşilor! Doar noi şi rămăşiţele corpurilor. Ce aş fi făcut atunci dacă te-aş fi văzut? Ce-aş face acum dacă ne-am întâlni întâmplător? Nu ştiu… sunt multe variante şi prea multe întrebări, aş putea să te pălmuiesc ore în şir, asta în timp ce te îmbrăţişez cu dor şi îţi spun: te iurăsc! Da, te iurăsc mai mult ca niciodată, combinaţia aceea între ură şi iubire! Negru cu alb, murdarul cu puritatea, îngerul cu demonul, până la urmă asta am fost noi doi în tot acel timp. Dar cine era îngerul, dar

demonul? Amândoi am fost la un moment dat şi una şi alta. Eu eram îngerul care ţi-a topit inima din piept! Şi tot eu am fost şi demon când am vrut să te văd suferind, să simţi ceea ce simţeam eu. Oare inocenţa te-a atras? Nu ştiu ce să zic, toţi bărbaţii îşi doresc ca femeile să fie uşuratice la o anumită vârstă, dar după aceea, când se aşează la casa lor, vor putea ei să accepte o alta care a trecut prin mâinile atâtor şi atâtor bărbaţi? Vor putea ei să accepte că şi fiica lor va face la fel ca tinerele naive ce i-au cedat lui? Nu vor putea. Totul până la lucrul care ne aparţine! Ceilalţi să sufere şi să geamă, nu e vorba despre noi, despre acel ceva al nostru!

,,- Să schimb piesa?

- Nu, e bună!,

- Parcă nu îţi plăcea...!

- Atunci când eşti cu mine, totul devine plăcut.”

Şi gingaş şi jucăuş, îţi treceai mâinile prin părul meu şi îmi zâmbeai ca şi cum destinul tău ar sta în mâinile micuţe ale unei fete cu chip de înger şi suflet de demon. Mi-e dor de momentele acelea, dar gata, fără regrete! Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi, oriunde mă voi afla de acum înainte. Sper ca fapta mea să nu te mâhnească, nu, chiar deloc, este doar dovada veşnică a iertării mele.

La revedere, la revedere, dragul meu amic, rămâi cu bine!”

A ta veşnică prietenă,

Leona

Despre autoare

Alexandra Găbiţa Manolache este o scriitoare de ficţiune, născută pe 29 martie 1997. În prezent este studentă la Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică, specializarea Informatică Economică.

Romanul său de debut ( ,,Văpaie de octombrie") a fost publicat în anul 2014, la vârsta de 17 ani; fragmente din acesta fiind totodată publicate în revista ,, Anotimpuri literare", ediţia 2014.

A doua carte a Alexandrei Manolache (,,Incertitudini"), a apărut în 2015, la Editura Studis.