Urcând pe Negoiu: întâlnire cu natura, vânt, ploaie și un final neașteptat

Aventura noastră a început într-o zi de vineri, în mijlocul lunii septembrie. Drumul până la cabană, o combinație dintre asfalt și drum forestier, ne-a condus prin peisaje pitorești, pe alocuri înfrumuseţat de misterul lăsat de ceaţă, momente în care am simţit că ne lăsăm acasă grijile de zi cu zi. Cu doar jumătate de oră înainte de a ajunge la cabana, drumeţia noastră s-a îngreunat din cauza ploii abundente.

Ajungând muraţi la cabana Negoiu, ne-am bucurat de căldura focului, dar şi de condiţiile foarte bune. Cu semnal GSM disponibil, am putut să dăm de veste la cei dragi că am ajuns cu bine, iar facilitățile oferite – ciubăr, saună, și un meniu destul de complex, toate acestea au fost mai mult decât binevenite.

Dimineața următoare, am plecat devreme spre vârful Negoiu, mai exact la ora 5. Motivul?Am vrut să fim cu un pas înaintea ploii. Aventura noastră a început traseul marcat cu triunghi albastru, un traseu de aproximativ 4 ore. Am plecat de la Cabana Negoiu, situată la 1546 metri altitudine, și ne-am îndreptat spre Vârful Negoiu, la 2535 metri. Astfel, am fost martori la un răsărit timid.

Am început drumeţia pe Cărarea Zmeilor, un traseu cu urcușuri blânde printre copaci și stânci, presărat ici și colo cu poduri metalice și balustrade. Pe măsură ce am avansat, Valea Sărăţii ne-a întâmpinat în toată splendoarea ei, cu impunătoarea sa Cascada. De la Piatra Caprei, traseul a devenit mai serios. Am luat-o spre stânga, unde ne-a așteptat un urcuș abrupt și provocator. Ne aflam în inima muntelui, departe de copaci, expuși vântului puternic. Urcarea a fost continuă și solicitantă.

La Piatra Prânzului, traseul se bifurcă: un drum duce spre Balea Lac, iar celălalt spre Vârful Negoiu. Noi am ales drumul din dreapta, continuând urcușul. Mai departe, ne-am îndreptat spre Saua Cleopatrei, o zonă presărată cu lespezi, cu Acul Cleopatrei în prim-plan. După trei ore de urcare, ploaia și vântul puternic ne-au tăit din entuziasmul drumeţului. Traseul, deși frumos, a fost o adevărată provocare, mai ales pentru respirația mea neantrenată.

Am început să zărim urcușul abrupt spre Vârful Negoiu. Cu atenție, înfrigurare și oboseală, ne-am continuat cățărarea. Odată atins vârful, am fost copleșită de emoții. Epuizată, dar fericită, cu doar 1% energie rămasă, am fost mândră de mine pentru că am ajuns la unul dintre vârfurile montane pe care mi le propusem de ceva timp.

Drumul înapoi spre cabana părea să nu se mai termine. Cu toate astea, coborârea a durat aproximativ 2 ore și jumătate. La coborâre, lucrurile au început să devină interesante. Principalul meu adversar? Pietrele ude și alunecoase. Însă, vă spun un secret: mereu am preferat coborârea în locul urcării. Da, chiar și cu pietrele năstrușnice.

Deși oboseala își spunea cuvântul, și uneori îmi pierdeam atenția, coborârea e momentul meu preferat. În timpul urcării, adesea nu reușesc să respir cum trebuie și să mă bucur pe deplin de priveliște. Dar la coborâre, totul se schimbă. Recuperez fiecare moment pierdut, chiar dacă uneori oboseala îmi joacă feste.

Pe măsură ce coboram, lăsam în urmă norii negri și ne bucuram că nu am prins vreo furtună acolo sus. E drept, nu am putut să vedem panorama cum ne-am fi dorit de la vârf, dar toată experiența a meritat, fiecare secundă. Coborârea mi-a oferit și șansa să admir peisajele din jur: jnepenii, stâncile masive și norii care păreau să se joace cu soarele.

Totul era parcă pictat, o frumusețe rară și sălbatică.

Și ce bucurie a fost să văd podeţele la lumina zilei! De fiecare dată când treceam pe lângă ele, îmi aminteam de momentul când, înainte să răsară soarele, mă rugam să nu dăm nas în nas cu vreun urs. Chiar este amuzant când te gândești cum frica se transformă într-o poveste de spus.

Aproape era să uit. Odată ajunsă la cabana, am constatat că am avut un mic ‘accident’ fashion- suprapantalonii mei au decis să aibă o aerisire. Așa se întâmplă când te dai pe pietre ude…

A doua zi, după micul dejun, am plecat spre mașini și am avut ocazia să vedem mai bine traseul pe care urcasem cu două zile înainte.